Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oțet.

Sau îmi place să spun: Alege ce vrei să fii! Vin maturat, rafinat și tot mai valoros pe măsură ce trece timpul sau un oțet banal într-o sticlă de plastic?
Vinul are o calitate pe care mulți oameni nu o au: depune, în timp, pe fundul sticlei materia neplăcută sau netrebuincioasă care totuși a făcut parte din el, păstrându-se curat și limpede. Oamenii se lasă murdăriți și ridați pe dinăuntru și culmea, îmbătrânirea spiritului o ia înaintea îmbătrânirii fizice!
Da. Timpul trece. El se derulează continuu și pentru marea majoritate a oamenilor se derulează în defavoarea acestora.
Și în loc să devenim din ce în ce mai buni, ne transformăm cu fiecare experiență trăită. În rău! Dezamăgirile ne fac să iubim mai puțin, eșecurile ne demoralizează…știți voi…sunt foarte multe astfel de exemple.
Trebuie să devenim din ce în ce mai buni în tot ceea ce facem. Astfel construim resurse!
Construim un corp mai sănătos, un vehicul care să ne permită să călătorim prin viață un timp îndelungat și o minte prosperă și bogată care să atragă prin muncă tot ceea ce ne dorim.
Singurul meu scop în viață este să cresc cât de mare pot!
Asemenea unui pom care crește atât de mult cât poate, indiferent de câte resurse are!
Acesta cred că este cheia succesului și a fericirii.
Fericirea mea vine din scopul profund al vieții mele, din acea energie motivatoare, generatoare de emoții pozitive.
Acum că știu și înțeleg motivul pentru care respir și pentru care trăiesc (repet: să devin din ce în ce mai bună pentru tot restul vieții. Dumnezeule, cât timp mi-a luat să înțeleg asta!!!), vă doresc și vouă, tuturor să deveniți niște vinuri scumpe, rare, niște șampanii fine, delicate și aromate!
Ce-i drept, procesul…este de lungă durată și este multă muncă, dar rezultatul…merită!!!
Trăiți din plin și complet!

Autoportret într-o oglindă spartă

Cândva mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe.

1.) Nu mă voi plânge ca nu mai sunt tânără ;

2.)Nu voi da sfaturi nimănui;

3.) Nu voi invoca mereu experienta mea;

4.) Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.

De bine, de rău primele trei le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânără ? N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Și nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experiența mea ce-aș putea spune? Poate doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesiastului despre deșertăciune. Ultima regulă era însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că într-o zi, aș putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de suc gastric. Pe urmă nu bănuiam, ceea ce știu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi și mâine și poimâine aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanță, pălesc, altele dimpotrivă, capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin din fleacuri, momente esențiale. De aceea azi, înțeleg că destinul se ascunde deseori în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate.
(O.P)

Publicat de pe WordPress pentru iPhone

The one you let get away, or you failed to keep?

Vrem cu toții să fim iubiți, iar dacă nu se poate, măcar admirați. Dacă nu, să fim crezuți

Sau măcar…urâți și disprețuiți.

Nu…tot ce vrem este să trezim o emoție, în ceilalți, oricare ar fi ea.

Sufletul freamătă în fața golului

Și caută mereu un contact cu orice preț.

Toți avem aceeași misiune venind pe lume: aceea de a trăi o serie de experiențe până când ajungem să le acceptăm și să ne iubim pe noi înșine trecând prin ele. Atâta timp cât o experiență este trăită în non-acceptare, adică fără judecată, în culpabilitate, teamă, regret sau orice altă formă de non-acceptare, oamenii își atrag fără încetare circumstanțele și persoanele care îi fac să retrăiască aceeași experiență. Unii dintre ei nu numai că experimentează același tip de eveniment de mai multe ori pe parcursul vieții dar mai mult, nu ajung niciodată să îl accepte în totalitate. A accepta o experiență nu înseamnă că acea experiență este preferata noastră sau că suntem de acord cu ea. Este vorba mai degrabă de a ne acorda nouă înșine dreptul de a experimenta și de a învăța prin intermediul a ceea ce trăim. Trebuie să invățăm mai ales ce anume este benefic pentru noi și ce anume nu este bun. Iar singurul mod de a afla acest lucru este să devenim conștienți de consecințele acelei experiențe. Tot ceea ce hotărâm sau nu, ceea ce facem sau nu, ceea ce spunem sau nu și la fel, ceea ce gândim sau simțim va avea anumite consecințe.

Omul își dorește să trăiască într-un mod din ce în ce mai inteligent. Atunci când își dă seama că o experiență provoacă niște consecințe dăunătoare, în loc să-și reproșeze ceva sau să fie ranchiunos pe cineva, trebuie să accepte pur și simplu, faptul că el a ales acea experiență (chiar inconștient), pentru a descoperi că nu a fost o mișcare prea inteligentă pentru el. Își va aminti acest lucru mai târziu când va avea voința și curajul necesar pentru a se schimba.

Oare de ce nu înțelegem de la început?

Din cauza ego-ului nostru alimentat de convingerile noastre. Ego-ul încearcă adesea prin toate mijloacele să ne facă să credem că am încheiat o situație. Ni se întâmplă deseori să spunem:”Da, înțeleg de ce celălalt a acționat așa”, pentru a nu fi necesar să ne privim pe noi înșine și să ne iertăm. Ego-ul nostru încearcă astfel să găsească o modalitate rapidă de a lăsa de o parte situațiile neplăcute. Nu ți s-a întâmplat ca atunci când acuzi pe cineva de ceva acea persoană te acuza la rândul ei, de același lucru? Nu întâmplător am făcut această introducere. Să fie ca un proces de introspecție și ca o completare la ceea ce va urma: Așadar…Este ea cea pe care ai lăsat-o să plece, sau cea care nu ai reușit să o păstrezi?

Adevăratele relații întârzie să apară atunci când o persoană ia pe celălalt doar pentru că este singur/ă – drept garanție și nici nu este dispusă să facă eforturi. Câteodată trebuie timp apoi, răbdare, iertare, înțelegere, onestitate, integritate, respect, comunicare sau compasiune – valori esențiale pentru un cuplu solid care ne pot salva din împrejurări dificile și care creează o bază solidă pentru o viață armonioasă în doi. Însă, atâta timp cât tu nu ai luptat pentru cineva, ai ignorat și ai lăsat timpul să treacă…nu ai făcut decât să înveți acea persoană cum să trăiască și fără tine.

Ai respectat-o?

Respectul, din punctul meu de vedere, este o valoare fundamentală în orice tip de relație. Atunci când nu respecți pe cineva, nu-i vezi calitățile și în plus, nici tu nu meriți respectul din partea sa. Nu uita: respectul de sine și respectul pentru ceălalt. Oricum, toate, trebuie să ducă la încercarea permanentă de a fi mai bun!

DA…ai învățat-o să plece și în consecință…să nu te mai iubească. Nu pentru că a vrut ea asta, ci pentru că a trebuit – dacă aceasta a vrut să se vindece și să își continue viața. Dacă tu crezi că ai recunoscut pe cineva ca fiind the one – alesul/a, atunci nu îl/o lăsa să plece. Luptă pentru el/ea înainte să fie prea târziu. Nu-ți lăsa orgoliul, frica, mândria să îți ruineze ceea ce ar fi putut fi cel mai bun și frumos lucru ce ți s-ar fi putut întâmpla…dragostea adevărată. O greșeală atât de mare te va bântui toată viața. Este acel lucru fără de care poți trăi, însă, îți va rămâne încărcat sufletul și îți va rămâne imprimat în minte, apoi…vei realiza că nu ai meritat acea persoană încă de la început. (schimbarea – ceea ce am spus la începutul acestui post). Femeile trebuie să știe că sunt iubite și dorite. Ele vor să știe că merită un efort. Femeile, după greșelile tale în mod repetat și în încercarea de a înțelege de ce faci lucruri care o rănesc, vor realiza că se iubesc mai mult pe ele și că va trebui să meargă mai departe, la un moment dat. Când tu îi dai voie să ajungă în acest punct, ești pe cale să o pierzi. Este timpul să te asiguri dacă merită să o pierzi. Dacă răspunsul este negativ, ai face bine să alergi după ea și să faci orice este nevoie pentru a-i demonstra că o iubești și că nu vrei să o pierzi.

Good luck, and may the best man win! 😀

Nu uita: Fii realist/ă!

Cuplurile imaginare se îndrăgostesc repede, însă cuplurile adevărate se indrăgostesc încet și rezistă mult după aceea.

Separă comportamentul de persoană!

Întreabă-te: Merită?

În decursul anilor nu numai că am învățat să fac eforturi efective pentru a fi o persoana mai buna și nici a nu face aceleași greșeli încă o dată, ci am și înțeles experiențele prin care am trecut.

Trebuie să conștientizăm că bărbații și femeile vorbesc limbi diferite și că tot ceea ce trăim în non-accepare se acumulează la nivelul sufletului.

Move on!

🙂

Clipe de fericire

Mi-a spus odată cineva că dacă ești stresat, ai o problemă dificilă care persistă pe o perioadă mai lungă de timp sau pur și simplu te-a extenuat rutina cotidiană, privește o floare, ascultă vântul, păsările și reflectează îndelungat, în liniște, asupra problemei, ieși afară seara singur/ă… sau ieși cu cineva care te înțelege dacă sunteți amândoi pe aceeași lungime de undă și priviți frumusețea orașului, a oamenilor, fie ei necunoscuți.Vezi cum copiii zglobii, gălăgioși sunt bucuroși că au ieșit afară, cum un băiat își ajută prietena să coboare dintr-un oricare mijloc de transport, cum un cuplu de 45 ani încă se mai țin de mână, menținând focul iubirii aprins, privește ochii obosiți a celor care au uitat de odihnă chiar și duminica. Admiră și ia exemplu de la familiile care au exclus cearta, violența din viața lor…priviți cerul și ascultați liniștea amurgului…
Fericirea există.Trebuie doar să o cauți…și să știi cum sa o cauți. Fericirea din realitate nu corespunde cu cea din povești sau din filme. Adevarata fericire este mai tristă. Ea se împarte în clipe, momente speciale, unice dar la anumite intervale de timp. Însă cât de multe momente ajungi să trăiești, depinde de tine și de persoanele din jurul tău…

Am învățat că, mai am multe de învățat!

– Am învățat că nu trebuie să lupt pentru iubire…cel mult, o pot aștepta…
– Am învățat că oricât aș oferi iubind, nu am să fiu iubită în același mod, iar unii oameni nu mă vor iubi indiferent de ce fac…
– Am învățat că plângând, am riscat să par sentimentală, iar lumea mă va lovi exact acolo unde mă doare mai tare…
– Am învățat că arătându-mi sentimentele, m-am arătat pe mine însumi, iar celor care mă voi deschide, mulți vor profita, nicidecum, aprecia…
Am învățat că încercând, am riscat să pierd…
Decât să nu risc nimic, să nu fac nimic, să nu am nimic, am învățat!
Chiar și trăind, risc să mor…
– Am învățat să fiu puternică, să nu le mai găsesc motive acelor persoane care întotdeauna au găsit motive să mă rănească, judece sau să plece…
Sunt în căutarea emoțiilor ce strălucesc în întunericul lumii…
Oare le voi găsi vreodată?
DA! Pentru că, am învățat să sper!
În spatele oricărei linii de sosire este și o linie de plecare…În viață pierdem și câștigăm. Cel mai important este să nu ne pierdem pe noi, să nu ne abandonăm, să ne păstrăm visele vii, să înțelegem că, pentru a realiza ceva, trebuie să avem credință și încredere în noi, viziune, muncă, determinare și dăruire.
Toate lucrurile sunt posibile pentru cei care cred!
EU nu am încetat să cred! Mai ales, în iubire. A trebuit să sufăr mult până ca inima mea să fie în stare să primească iubirea. Deoarece, am învățat că, iubirea cere supunere. Cei ambițioși, mândri și nerecunoscători niciodată nu vor ști ce este iubirea. Dorințele poate li se vor împlini, poftele lor vor fi mulțumite dar…iubirea nu o vor cuceri niciodată.
Am învățat că…ÎN VIAȚĂ, TREBUIE SĂ AVEM NOROC, DAR MAI ALES, LA OAMENI!!

 

Obsesie

Închid ochii…
Toate zgomotele care mă înconjoară se îndepărtează…
Te văd. Vag…Apoi din ce în ce mai clar…te apropii.
Îmi zâmbești. Ești tăcut, iar tăcerea ta mă sufocă. Vreau să știu ce gândești.
N-am trecut niciodată de mintea ta. Am stat la barieră, am așteptat. Doar am intuit că m-ai iubit. Până am făcut cale întoarsă.
După ce am retrăit unele momente și sentimente mi-am dat seama, cât de special ai fost.
Nimeni nu m-a mai făcut să simt, ce mă facuseși tu, să simt.
Mă simt captivă, înlănțuită și sugrumată de amintiri. Vreau să le șterg, dar se rescriu mai puternic și mai profund în memorie.
Vreau să uit…să merg mai departe, dar cu cât încerc mai tare, cu atât se imprimă mai mult în ființa mea.
Oricât aș încerca să te alung din gândurile mele, este inutil. Ești mereu, acolo.
Îmi traversezi mintea, zi de zi.

Ceea ce am devenit, am devenit pentru că l-am iubit pe el…

De vorbă cu inima

M-a întrebat inima de tine. Știi ce i-am spus?
….nu am renunțat la tine din cauză că nu țin la tine, ci pentru că țin…și-ți vreau binele. Oamenii asemeni mie întotdeauna vor răni pe cineva din jurul lor neintenționat. Și stiu ce îți dorești. Nu vreau să îți nărui visele.
….n-am renunțat la tine pentru că-mi era teamă să te iubesc, ci pentru că îmi era teamă să te pierd. Pentru o clipă văzusem lumea în ochii tăi și mi-am găsit cu greu…drumul înapoi. N-am renunțat la tine pentru că nu te-am iertat, ci pentru că eu nu mă pot ierta. Nu pentru că m-am dat bătută, ci pentru că m-ai determinat să te știu fericit.
I-am mai spus că am să mă întorc în timp să te îmbrățișez. Acolo în interiorul îmbrățișării tale, unde m-am simțit protejată, unde am închis ochii și mi-am lăsat sufletul să vibreze.
I-am spus toate lucrurile acestea altfel nu i-aș mai fi închis gura.
A zbârnâit toată și s-a apucat să bată clipele știind că va retrăi acele momente. Până-n ziua în care își va da seama că am lăsat-o singură… Și-atunci? Ce îi voi mai spune?

Cele mai frumoase lucruri ale vieții nu se văd. Se simt (cu sufletul).

Iubiți-vă!

Am trăit momente în care mi se părea că nu voi mai putea prinde ziua de mâine, că nu mă voi mai putea bucura de zâmbetul de dimineață, de mirosul cafelei fierbinți, de sunetul vântului, de muzica inimii…aveam impresia că mă voi pierde în ziua de ieri, amețită de praf și amintiri.
Iubesc soarele de dimineață, căldura delicată cu care mă învăluie, lumina mijită, culorile răsăritului…și asta mă duce cu gândul la viață. Viața începe în fiecare dimineață. Fiecare dimineață este o fereastră deschisă spre o lume nouă – noi viziuni, noi dorințe, noi planuri. Dimineața aduce cu sine speranța…și chiar dacă suntem intr-o continuă mișcare sau indiferent de ceea ce facem noi soarele răsare în fiecare dimineață. Și suntem atât de obișnuiți cu asta încât nici nu mai băgăm de seamă întreaga sa forță și splendoare felul cum aduce la viață întreaga planetă. Acum îmi dau seama cât de naivi și nepăsători suntem. Nu prețuim ce ne înconjoară, nu ne mai prețuim. Avizi de viteză, „schimbare”, putere. Timp pentru suflet nu mai avem. Ne avântăm în bătălii dar nu ale iubirii, ci ale puterii, orgoliului, ignoranței și nu ieșim niciodată triumfători din aceste bătălii, ci învinși de suferință, dezamăgiri, frustrări.
Apusul nu mai este momentul când odată, era pentru a ne îmbrățișa și a-l privi. Apusul a devenit un moment banal al zilei la fel cum este răsăritul.
Mă întreb. Câți dintre noi putem vedea cu „ochii sufletului” lucrurile frumoase care ne înconjoară, câți putem simți puterea razelor soarelui, a vântului, a ploii? Câți dintre noi ne găsim fericirea în lucrui simple, banale…Câți dintre noi alegem să fim fericiți? Câți dintre noi suntem fericiți pentru fericirea celorlalți? Fericirea este o alegere. Dacă vrem să fim fericiți trebuie să vedem că uneori fericirea nu înseamnă un sentiment, ci o persoană, fericirea nu înseamnă vorbe, ci fapte, fericirea nu înseamnă a primi, ci a oferi necondiționat…Fericirea înseamnă dorință, iubire, pasiune – contopirea acestora – focul care zace în noi și care trebuie hrănit necontenit pentru a prinde viață.
Mi-am încălzit sufletul cu focul iubirii, am dăruit necondiționat, m-am bucurat de fiecare dată când am putut privi răsăritul și apusul. Inima mea nu mai bate acum surd, ci puternic, hotărât!
M-am încărcat cu optimism am meditat, nu mi-am înăbușit sentimentele, ci mi-am lăsat sufletul să simtă, să zboare, să viseze, să dăruiască necondiționat!
Mi-am ascultat instinctele, am fost răbdătoare, m-am bucurat de fiecare clipă a vieții mele…chiar dacă uneori, nu a fost așa cum mi-am dorit. Am acceptat și asta m-a făcut un om puternic care crede încă în puterea iubirii și a speranței.
Am învățat să mă prețuiesc și să îi prețuiesc pe cei din jurul meu. Am învățat să prețuiesc clipele și timpul.
Am învățat să prețuiesc iubirea care a devenit atât de rară astăzi atât de săracă.
Am ales să fiu fericită zâmbesc mai des și mă iubesc pentru asta!
Viața are o limită…iubirea, nu. Făra iubire, nu există viață. Nu irosiți nimic, IUBIȚI-VĂ!                                                                                

Cum funcționeaza femeia

 Femeile indiferent de religie, culoarea pielii sau a părului, de vârstă, funcționează la fel. Funcționează cel mai bine atunci când sunt iubite și protejate pentru că femeia a fost făcută pentru iubire. Când stă în metrou, când se fardează, când se urcă în lift, când plouă, când ninge, când mănâncă sau când își bea cafeaua cu lapte femeia trebuie să se simtă protejată. Daca ai reușit să faci asta, ai câștigat-o. Bucuriile ei sunt simple și totuși sofisticate. Ai observat delicatețea cu care mângâie fiecare floare? Nu-i strica bucuriile mici din care ea se încarcă tot pentru tine. Răspunde-i când te întreabă, nu o repezi niciodată. Nu o mai compara cu celelalte femei din trecut daca ai ales să-ți petreci viața cu ea. Închide ușile din trecut, schimbă muzica, fă curat în casă, șterge praful și spală și vasele dacă e nevoie. Încetează să mai fii cine erai și transformă-te în noul bărbat care iubește o femeie. N-o înlocui cu altele doar pentru puțină plăcere. Pe măsură ce îi faci ei rău îți faci și ție rău. Daca pici în prăpastia asta, căile de ieșire sunt dureroase iar procesul de vindecare greoi. Femeia funcționează mai cu seamă atunci când o iubești. Să iubești o femeie înseamnă să te iubești pe tine însuți. Când femeia nu mai funcționează perfect înseamnă că, n-o (mai) iubești. Și că, te-ai abandonat. Și dacă vreodată vrei să pleci, nu te mai întoarce. Fii bărbat!

Reverie

Eu.. eu sunt puternică! Eu îmi înfrâng temerile şi nu mă las doborâtă de nişte… dubii inofensive. Acesta e destinul meu. În acest tren, în vagonul 9 pe locul 84… lângă un bătrân cu o pălărie.. E uitat de timp şi parcă aşteaptă sfârşitul ultimului drum. Mă uit pe geam.. şi am pierdut demult şirul întrebărilor, dar mai e puţin şi ajung în gara mea. Mai e puţin. ..Pentru că drumul e lung şi plin de presiune, iau o foaie şi încep să scriu.. „ Aici e o scrisoare pentru tine dragul meu. Dar nu vreau să fie o scrisoare în care îmi cer iertare pentru tot, ci o scrisoare în care îţi spun cât de mult te iubesc, pentru ultima dată. Sunt în tren, în drum spre tine, şi nu ştiu de ce îţi scriu.. Probabil pentru că ştiu că nu o să vrei  să auzi nici o explicaţie.  Aşa că eu am să îţi dau scrisoarea asta şi o să plec. Apoi tu o să o deschizi şi o să o citeşti. Pentru că deşi nu vrei să auzi explicaţii, vrei să o citeşti. Eşti curios. Pentru că încă mă iubeşti, şi vrei să ştii dacă e o scrisoare de adio sau o scrisoare în care te implor să mă ierţi. Dar nu e niciuna din cele două. E doar ceva ce vreau să spun, să scriu, să îți mărturisesc…Ceea ce s-a creat între noi nu a fost niciodată planificat. A fost destinul. A venit pur şi simplu, atunci când nu mă aşteptam. Şi asta pentru că atunci când m-am îndrăgostit de tine nici nu ştiai cine sunt. Ai fost ca un miracol, ca un vis frumos devenit realitate. A fost ceva ce nu credeam că are sfârşit. A fost ceva ce aş retrăi la infinit şi nu m-aş sătura.  Mi-ai fost tată, frate, prieten, iubit, doctor, copil, profesor, tot… Nu ştiu eu ce şi cât am însemnat pentru tine, dar tu pentru mine ai fost totul.  Şi acum vine şi momentul în care eu îţi spun cât de rău îmi pare că te-am făcut să te schimbi, ca te-am iubit dar poate nu aşa cum meritai. Îmi pare rău.. şi dacă citeşti aceste rânduri, această scrisoare.. probabil este şi ultima pe care ţi-o voi scrie, îţi spun.. să mă pui undeva, într-un colţ din inima ta, alături de toate celelate amintiri şi închide-mă acolo.. Nu mă uita. Căci eu nu am să o fac. Cu drag,  persoana care te-a iubit cel mai mult vreodată.”

Povestea clipei

N-ați băgat de seamă ce cuvânt găunos este cuvântul „acum”? De-abia ai apucat să-l pronunți și „acum” a și devenit „atunci”. Adică, trecut. Cât ține o clipă? N-ai timp nici să-ți dai seama de ea ca a și trecut. A devenit istorie, amintire. Poate să înceapă deja nostalgia clipei care abia „acum” s-a dus. Ar trebui să o regreți deja când înca nici nu e.
Natura clipei este să zboare. Să fie nefiind. Ca o pasăre pe care n-o poți prinde niciodată. Abia venită, a și dispărut. Am vrea s-o încetinim, s-o oprim. S-o veșnicim. Abia a venit și înnebunim deja de dorul ei. Jocul cu clipele este un sfâșietor joc de-a v-ați ascunselea. Noi o căutam în viitor, ea este deja în trecut. Trece pe lângă noi, abia atingându-ne cu aripa ei de fum. Atingere care rupe din noi o bucățică de viață. Fiecare om are o clipă în care vine călare pe clipă. Mai are o clipă, aceea care ne duce cu ea pe fiecare dintre noi și ne veșnicește, veșnicindu-se și ea, fiind clipa de vecie. Asta e și marea viclenie a clipei. Pleacă venind. Ne face să o așteptăm o viață și vine plecând. Uneori călare pe noi.Totul, pe lume, își are clipa nașterii. Orice lucru are clipa sa aurorală. De ce spunem că marile plăceri sunt scurte? Pentru că, marile dureri sunt lungi, parcă fără sfârșit. N-avem cum să le scurtăm. Când aștepți pe cineva îndelung, minutul e chinuitor de lung. Când aștepți neașteptatul care te așteapta, anul se duce ca o clipă. Nerăbdarea întinde clipa. Bucuria o scurtează. Abia apuci să-ți umfli pieptul cu nesațiul vieții și s-a și dus.

Te poţi lăsa pentru câteva clipe în voia imaginaţiei?

Dacă da, atunci te invit la o scurtă plimbare. Nu îţi voi spune, încă, locul spre care ne îndreptăm îţi pot garanta, însă că nu vei regreta nicio clipă această mică escapadă pe calea gândului.
Ne aflăm pe aleea pietruită a unui miracol architectural. Nu are bogăţiile Casei Albe şi nici nu se ridică la înălţimea turnului Eiffel, dar este deasupra celor două prin sentimentele nobile care i-au dat viaţa. Acest templu al muzicii pe care îl admiri acuma fost construit în anul 1866, când romanii, umăr lângă umăr, au ajutat la ridicarea lui, îndemnaţi fiind de sintagma: “Daţi un leu pentru Ateneu!”
Hmm…e cam frig afară, ce-ai zice să ne dezmorţim puţin mâinile îngheţate şi să intrăm , aşa vei afla şi de ce te-am adus aici. Ecourile paşilor nostril urcă pe coloanele de marmură, să nu te miri dacă în spaţiul limitat al Ateneului vei avea senzaţia că atingi infinitul. Ştiu că frumuseţea picturilor te ademeneşte să mai stai, dar trebuie să ne grăbim, spectacolul începe în doar câteva minute. Urcând în jurul unei coloane masive de piatră, luăm la picior treptele din doi în doi şi ajungem cu răsuflarea tăiată în sala deja plină. Rândul trei are două locuri libere! Luminile pălesc uşor şi spectatorii încep să se destindă pe notele liniştitoare ale orchestrei. Pe scenă urca violonistul, nimeni nu aplaudă, ştim că nu este civilizat să apreciezi un om în timp ce munceşte. L-am deranja! Cu toate acestea, câţiva cunoscători din spate spun că falsează mereu a doua notă de pe coardăre, în pozitia a şaptea. Bârfa lor o avea fundamente plauzibile. Oricum toţi oamenii din sală se lasă purtaţi de valurile unui concert frumos. Unii sunt cunoscători ai instrumentului, câţiva interesaţi, alţii vor să pară interesanţi. Artistul încheie printr-un arpegiu nervos. E timpul să plecăm. Să nu crezi că am uitat, pe drum îţi voi spune motivul pentru care te-am luat cu mine în această scurtă escapadă.
Plimbându-ne pe aleile bătrânului Bucureşti, am să te rog să priveşti tot ce ai văzut că pe o metaforă. Înţeleptul Ateneu, prin frumuseţea şi misterul lui m-a ajutat m-a inspirat să creez această metaforă a vieţii însăşi. Ai pătruns în el si te-ai minunat de frumuseţile lui, aşa cum se bucura un copil de minunăţiile vieţii. Ai urcat grăbit, ai crescut, şi te-ai trezit în mijlocul unei mulţimi de oameni. Pentru câteva minute ţi-ai neglijat propriile probleme pentru a te lăsa purtat de miracolul creat de un om talentat. De ce? Am vrut să îţi arăt atitudinea omului faţă de artistul în viaţă. Unii i-au ascultat notele înalte şi au încercat sa il coboare, alţii i-au urmărit concertul în necunoştinţă de cauză, doar pentru a se ridica pe umerii lui şi a-şi dobândi imaginea de oameni culţi. În timpul acesta, muncitorul artist, prin sudoarea muncii sale, le-a oferit spectatorilor ceva etern. Le-a dăruit creaţia lui. Nu a simţit aprecierea contemporanilor. În final, însă când momentul său a luat sfârşit, oamenii au conştientizat că maestrul viorii merită bogate aplauze. Oare după Cortină artistul a mai auzit mulţumirile lor? Nu ştiu.
Mai stau alături de tine prin câteva rânduri şi voi încerca să îţi rămân în minte printr-o serie de
întrebări. De ce tindem noi să îi strigăm mulţumiri mortului de sub ţărână ? De ce în maretia noastră şi în anii Microsoftului suntem prea mici pentru a aprecia şi respecta valorile ? Pe tocuri vrem să părem înalţi, ca alţii să rămână mici. De ce nu suntem capabili să acceptăm ca cel de lângă noi ar putea fi mai bun ?

Viața este o lecție. Tu ce ai învățat până acum?

Primit de la un cititor…

Poate ți s-a întâmplat și ție. Ai vreo 300 de prieteni pe facebook. Majoritatea îți scriu pe perete „La mulți ani!”, inima îți tresaltă de bucurie…atâția oameni care s-au oprit un moment să-ți transmită un gând bun, fie și virtual. Vorba aia: gestul contează. Le mulțumești, le urezi toate cele bune de asemenea. A fost o zi frumoasă, îți spui, chiar dacă la final ești tot singur și te lași ros de nostalgia unor vremuri îndepărtate, poate din copilarie, când ziua ta era ceva important, cu zâmbete și îmbrățișări. Nu erau mulți acolo și nu primeai cadouri scumpe, dar simțeai dragostea, grija și căldura cu care te înconjurau. Doar că de data asta totul e o minciună. O știi, dar nu îi dai atenție până când nu îți treci datele personale private. Facebook nu mai anunță pe nimeni când e ziua ta. Așa că prea puțini dintre prietenii tăi, ăia 300, își aduc aminte de ziua ta, și asta nu pentru ca facebook le spune, ci pentru ca ești important pentru ei. Și poate că nici nu e cine știe ce mare lucru, nu ești tipul petrecăreț pentru care orice zi de naștere e o nouă renaștere, celebrată cu fast și tam-tam.
Te apucă melancolia, faci un rezumat în minte…retrospectiva vieții tale de până atunci. Și se desfășoară în mintea ta tot filmul ăla al cărui scenariu l-ai scris singur. 26. Zâmbești și oftezi. Nu e că te simți urmărit de timp. Doar că simți cumva că ai fi putut face mai mult poate, uneori. Pentru tine, pentru cei dragi. Dar uite ca nimeni nu te învață să trăiești frumos și corect, trebuie să înveți singur și să dezlegi misterul din mers. Nu te înscrie nimeni la școala vieții. Inevitabil, te mai împiedici, cazi, dar te ridici, te scuturi de praf și mergi mai departe. Nu te uiți înapoi, așa te-au învățat, să îți urmezi drumul no matter what. Și uite că într-o zi ca asta se întamplă, pe balconul tău însorit, între un capuccino și două pătrățele de ciocolată, sa tragi cu ochiul și înapoi. Și te lovește. Îți dai seama unde ai greșit, unde ai fi putut lua decizii mai bune, unde ai lasat părți din tine pe care nu le vei mai primi înapoi…nu-ți pare rău, de ce sa regreți lucrurile care te-au facut cine ești? Nu le regreți, doar le cerți un pic, părintește. Ți-e dor de persoane pentru care nu ai contat cum credeai, dar tu continui să le duci lipsa, ți-e dor de tine în momentele tale luminoase, ți-e dor de vremurile alea când credeai că le știi pe toate și nu-ți puneai întrebări prea multe și totuși primeai răspunsuri…ți-e dor de inocența copilăriei abandonate mult prea devreme, ți-e dor…să râzi cu poftă în compania unor străini nebuni și frumoși și să nu-ți pese de nimic.
Eh, cu toții avem momente de astea….și rămâi optimist totuși, îti ștergi lacrima și zâmbești din nou. Cine n-o face din cand în când, când nimeni nu vede?…
26. De ani. Atât mi-a luat să înțeleg că fericirea vine din interior. Că de tine depinde cât și cum zâmbești. Că viața îți scoate în cale tot ce trebuie pentru a deveni cine ești, trebuie doar să spui ce vrei și cât ești dispus să plătești pentru asta. Dacă ai curajul să lupți, vei trece peste toate obstacolele. Au fost puse acolo ca să-ți demonstreze că a meritat, că ai muncit pentru ce ți-ai dorit și că nu trebuie să-ți fie frică de nimic când visezi.
26 de ani. Atât mi-au trebuit să învăt că nu trebuie să ai asteptari de la nimeni, cu atât mai mult de la cei la care ții. Ai făcut-o și tu, fără să-ți dai seama, poate.Ai greșit. Mai devreme sau mai târziu cu toții greșim. Poate chiar în momentele cheie, atunci când ar trebui să fim mai conștienti ca niciodată. Dar se întâmplă. Si cu cât mai multe așteptari ai, cu atât mai greu îți va fi să ai încredere în oameni. Și să-i iubești așa cum sunt. În ciuda greșelilor, în ciuda tăcerilor, în ciuda tuturor imperfecțiunilor.
Poate ai avut și tu darul de a invita în viața ta tocmai pe aceia pentru care nu ai însemnat nimic, deși tu le-ai facut loc în inima ta și le-ai daruit bucățica aia de suflet însemnată cu numele lor…Cine n-a făcut-o? Dar tu continui să dăruiești în ciuda tuturor celor care au plecat, care au trădat…care au uitat. Mereu păstrezi o pagina albă care așteaptă să fie scrisă…îți spui că trebuie să le acorzi o șansă să îți demonstreze că nu a fost în van să iubești oameni care nu te-au iubit înapoi. La urma urmelor, nu ceri înapoi ce ai dăruit, ai făcut-o pentru că așa ai simțit…chiar dacă doare. Eh! Și atunci îți spui că stelele strălucesc doar în întuneric, cum te-au învatat bunicii, așa a fost făcută lumea asta, din contraste. Dacă închizi ușa și fix atunci apare persoana pe care ai așteptat-o și căutat-o atâta vreme? Așa că lași ușa deschisă, și pui și un covoraș cu „welcome”. Faci curățenie, lucrurile vechi merg în pod, în cutii, le aranjezi frumos, ca pe fotografii în alb și negru de demult în albumul care aștepta cuminte să fie completat. Și aștepți. Din nou. Așa facem toți. Închizi frumos capitolul, tragi linie și te gândești la ce titlu va purta următorul capitol. O nebunie. (P.A.)

M-am regăsit printre unele rânduri…Îți mulțumesc pentru acest mic fragment din gândurile tale.
Iar eu…nu o să mă opresc niciodată din învățat, pentru că viața nu se oprește din dat lecții. Așa ar trebui să facem toți în speranța unei lumi mai bune…așa cum ne-o dorim.
Viața este o lecție. Tu ce ai învățat până acum?

Mulțumesc!

Mă gândeam să vă mulțumesc. Să vă mulțumesc celor care îmi citiți blogul. Căci acest mic cuvânt „mulțumesc”, începe să-și piardă importanța.
De ce să nu spunem din când în când și un „mulțumesc” concret? Mulțumesc infirmierelor din spitale care, pentru un salariu derizoriu, fac în fiecare zi lucruri pe care puțini dintre noi le-ar face chiar și pentru o sumă frumușică. Sigur că este jobul lor și sigur ca există, ca peste tot, oameni și oameni. Aș vrea să le mulțumesc profesorilor care, în ciuda lefurilor mici, își fac treaba cum pot mai bine și, de ce nu, medicilor care ne salvează în continuare viețile în ciuda lipsurilor materiale din spitale. Ba chiar și femeii de serviciu de pe scara noastră aș vrea să îi spun că-i sunt recunoscătoare pentru pungile mari pe care locatarii le lasă aiurea și ea le cară singură la ghenă. De asemenea, un „mulțumesc” mai pleacă spre casiera micului supermarket de la colț pentru că, oricât ar fi de obosită, continuă să zâmbească și să vorbească frumos cumpărătorilor. Mulțumesc chelnerului care suportă figurile clienților pretențioși, funcționarei de la ghișeul de la fisc care mă indrumă, poștașului care urcă până la etajul 10 cu facturile și, de ce nu, colegilor de la serviciu.
Un „mulțumesc” este ceva banal. Dar efectul său este enorm. Pentru că te simți valorizat în munca ta. Este un simbol care spune „Văd zilnic ce faci și apreciez asta”. Cuvinte prietenoase care ne animă și ne stimulează, „mulțumesc” și fratele său „te rog”, sunt lucruri care ne înfrumusețează cotidianul.
Dacă tot dau bani, nu e cazul să mai zic și „mulțumesc”, sunt mulți de părere. Dar de ce să nu ne facem viața mai plăcută folosindu-le de câte ori avem ocazia pe „mulțumesc” și pe „te rog”?
Știu că sună puțin propagandistic, dar după ce am văzut o mamă zilele trecute care-i spunea fetiței ei de cinci ani: „Nu trebuie să tot mulțumești tuturor, că își fac doar treaba!”, mă gândesc că poate nu suntem toți conștienți de anumite lucruri. În loc să te bucuri că ai un copil prietenos, care știe să aprecieze un gest, îl mai și admonestezi verbal.
Am ceva timp de când aștept un mic „mulțumesc” din partea statului. Pentru faptul că-mi plătesc mereu și la timp impozitele. Știu că e datoria mea, și nici nu vreau un buchet cu flori, ci un simplu „mulțumesc”. Poate o carte poștală cu „Țara ta îți mulțumește” ar fi un lucru care i-ar bucura pe toți cei care contribuie la bunăstarea României.
MULȚUMESC!
E un simplu cuvânt, care însă are o forță extrordinară și poate face dintr-o zi banală una de o însemnătate deosebită.
Încearcă.
Vei vedea că a meritat.

Aș vrea…

Aș vrea…să vii fără să îți cer…să nu pleci fără să fiu nevoită să te rog…
Aș vrea să nu-mi mai fie dor…
Aș vrea să-mi zâmbești în fiecare zi…să mă cuprinzi în brațe când te văd…să uit de mine când mă privești…să nu îmi fie teamă să visez…
Aș vrea să ne ascundem cu capul în nori visând…să ne iubim cu picioarele pe pământ..trăind..

Te iubesc, dar… lasă-mă să plec.

Te iubesc pentru că… îmi alungi singurătatea într-o lume plină și aglomerată.Te iubesc pentru că, fără tine e greu și nu mă pot regăsi. Te iubesc pentru simplele banalități pe care le faci, te iubesc pentru felul în care te încalți, pentru felul în care porți diferite obiecte. Te iubesc pentru liniștea dăruită clipelor alături, te iubesc pentru că îmi zâmbești, pentru că mă alinți, pentru că mă atingi, îmbrățișezi…Te iubesc pentru că sărutul tău mă face să simt că trăiesc fără regrete..Te iubesc pentru că nopțile sunt minunate alături de tine, triste cand lipsa ta umbrește zâmbetul meu…Te iubesc pentru că, trăiesc împlinirea mea totală. Te iubesc pentru că, ești totul meu.Te iubesc pentru viitorul meu, al nostru..Te iubesc când te alinți, te ador când îmi vorbești.Te iubesc pentru tot ce ești, realizezi sau nu.Te iubesc în mod obsesiv…Te iubesc în mod patetic…Te iubesc orbește…Te iubesc. Știi ce? Te iubesc și pentru simplul fapt că exiști! Undeva acolo sus din spatele unei pânze Dumnezeu te privește și desenează paradisul. Și mie îmi inspiri lucruri atât de minunate! Undeva aici jos, printre clădiri și oameni, cineva te pândeste, te dorește, te vânează asiduu…Lumea fără tine e ca un televizor alb negru. Tu ești cel care mi-a făcut-o plină de viață și culoare!
***Spunea cineva: „Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întâmplat.”
E greu când întâlneşti un om căruia ai vrea să-i dai, dar ai prea puţin de dăruit, te doare gândul că poate… ai dat în trecut cui nu trebuia, când nu trebuia, cât nu trebuia.. După o relaţie lungă un singur om poate să te vindece: tu; oricine ar încerca să îţi găsească un tratament se va îmbolnăvi şi el, şi va învăţa pe propria piele ca pe bolnavii ca tine nu îi poţi vindeca decât… lăsându-i să plece.

Astăzi…

Astazi, mi-am permis sa ma gândesc la adevăratul sens al vieţii mele…la cel care nu am aspirat niciodată..şi mi-am amintit de o vorbă : Nu lăsa nici un eşec şi nici o deziluzie să îţi ia încrederea în tine. Eşti o forţă ai uitat? ..Problema este ca mulţi uităm ca în noi zace o putere de care nici noi nu suntem conştienţi câteodată..o ţinem în noi…zace acolo mult timp şi nu ne folosim de ea! De ce? Poate că în viaţa noastră sunt oameni care scot doar ceea ce este mai rău din noi..şi ne fac doar să ne facem mici, mici…

Gândurile unui profesor…

A preda înseamnă a-ți lua angajamentul că vei influența într-o mare măsură viața copiilor…Deși unii profesori o fac să pară ușoară, meseria de profesor poate fi un maraton de obstacole, unul dintre ele fiind elevii nereceptivi, care nu știu să își manifeste interes pentru învățătură din prea multă ignoranță și nepăsare. În spatele unor elevi sâguincioși, bine crescuți, serioși și responsabili se află întotdeauna părinți pe măsură, iar țelul lor comun este binele copilului… Îți trebuie multă voință și putere morală pentru a nu renunța la școală, pentru a învinge greutățile .
Atunci când ne adresăm elevilor, trebuie să-i învățăm să-și aprecieze activitatea din anii de școală în funcție de ceea ce va cere de la ei viitorul, să-i ajutăm să vadă ceva mai departe de școala gimnazială, când vor începe specializarea într-un domeniu sau altul. Spun aceasta deoarece elevul are nevoie de un ajutor pentru a se convinge că școala înseamnă în viața unui om, contractul multilateral cu universul infinit de cunoștinte disponibile, astăzi.
Sfatul pe care îl repet adesea elevilor mei este să folosească o parte din timpul care le stă la dispoziție însușirii unei culturi cât mai bogate, să-și cultive aptitudinile, să aibă o pasiune pentru un domeniu de activitate, dar, în același timp să se refugieze din când în când și în alte ramuri ale științei și culturii, pentru a oferi creierului lor mereu, alte și alte domenii de cunoaștere…
Și până la urmă..ce înseamnă a fi elev?
A fi elev înseamnă să înveți, să te pregătești foarte bine la toate disciplinele, pentru ca mai târziu, când îți vei alege o profesiune, o specialitate, să ai acumulate cunoștințe multilaterale care să contribuie, toate, la desăvârșirea pregătirii tale în specialitatea respectivă. Dar, după terminarea lecțiilor pentru a doua zi, mai rămân câteva ceasuri. Sigur, se va spune că..rămâne foarte puțin timp..dar fiecare elev, în acest timp, relativ puțin, poate realiza foarte mult. Dacă bineînțeles, știe să-l folosească foarte bine.
Neuitați sunt anii de școală, iar cea mai importantă componentă a succesului este munca..pentru a persevera, trebuie muncă…pentru a fi împlinit trebuie să muncești toată viața.. pentru a construi un edificiu…un edificiu al cunoașterii și al unei vieți împlinite.

Femeia înseamna instinct.

Femeia nu caută bărbatul perfect. După atâtea dezamăgiri și vise frânte a înțeles demult că perfecțiunea nu există. A realizat că nu are nevoie de un om superficial, are nevoie de un suflet cald, de respect și dragoste pură.. Femeia pe care o iubești te-a ales pentru că îi vrei binele, pentru că o protejezi, pentru că i-ai descoperit complexele și în ciuda tuturor, ai rămas. Dintr-o mie de flori, ai ales-o pe ea, cea mai plăpândă.
De ce o iubești?
Pentru că plânge ca un copil în brațele tale, pentru că te caută în miez de noapte, îți caută buzele, te surprinde cu gesturi mici.
Îi iubești naivitatea, acel mod în care te privește, adori modul în care zâmbește.
Ea ți-a dezvelit sufletul din prima clipă. Fiecare femeie citește în ochii unui bărbat într-o secundă. Pagini pline de lacrimi, femei trecătoare, iubiri importante, frică și dorință. Femeia înseamnă instinct…

Oare mai merită să fim sinceri?

De multe ori mi-am pus întrebarea: să spun tot ce gândesc, despre o anumită persoană?
Și tot de atâtea ori m-am gândit că poate ar fi mai bine să-mi țin părerea pentru mine, dacă nu m-au afectat în mod direct deciziile acelei persoane.
S-a întâmplat, însă, uneori ca anumite decizii „să mă calce pe coadă” și atunci am încercat să-i spun subtil acelei persoane că a cam depășit măsura și că este cazul să își revizuiască propriul comportament.
Evident că te întrebi și ce a urmat după…
Păi a urmat o perioadă de…tăcere.
Oamenilor nu le place să le spui cu sinceritate ce te deranjează la ei.
Știi, am auzit de multe ori „îmi place sinceritatea”. Oamenii spun acest lucru pentru că „dă bine”. De fapt, nu fac față… sincerității. Când le spui care este părerea ta despre anumite decizii sau fapte ale lor, o iau razna.
Au impresia că ai ceva personal cu ei, rup legătura cu tine și consideră că nu ești persoana potrivită să stea lângă ei.
Pur și simplu, oamenilor nu le place să fii deschis cu ei. Nu le plac oamenii sinceri!
Pentru cei mai mulți dintre ei, să fii sincer înseamnă să „îi periezi”, să ai doar cuvinte de laudă la adresa lor.
Cine merită să fie lângă tine, va accepta și părerea ta, chiar și atunci când nu îi lauzi, când nu-i dai dreptate.
Va înțelege că are de retușat: ori un anumit comportament, ori o ținută, ori pur și simplu anumite ieșiri…în decor.
Se întâmplă ca oamenii din jur să nu fie sinceri cu tine.
De ce nu-ți spun în față adevărul?
Pentru că nu te cunosc, pentru că ei nu știu că tu poți face față adevărului, indiferent care este acela.
Poate se cunosc pe ei și știu că nu și-ar dori să audă o remarcă, care să le dărâme …realitatea proprie, în care totul este perfect.