Viața este o lecție. Tu ce ai învățat până acum?

Primit de la un cititor…

Poate ți s-a întâmplat și ție. Ai vreo 300 de prieteni pe facebook. Majoritatea îți scriu pe perete „La mulți ani!”, inima îți tresaltă de bucurie…atâția oameni care s-au oprit un moment să-ți transmită un gând bun, fie și virtual. Vorba aia: gestul contează. Le mulțumești, le urezi toate cele bune de asemenea. A fost o zi frumoasă, îți spui, chiar dacă la final ești tot singur și te lași ros de nostalgia unor vremuri îndepărtate, poate din copilarie, când ziua ta era ceva important, cu zâmbete și îmbrățișări. Nu erau mulți acolo și nu primeai cadouri scumpe, dar simțeai dragostea, grija și căldura cu care te înconjurau. Doar că de data asta totul e o minciună. O știi, dar nu îi dai atenție până când nu îți treci datele personale private. Facebook nu mai anunță pe nimeni când e ziua ta. Așa că prea puțini dintre prietenii tăi, ăia 300, își aduc aminte de ziua ta, și asta nu pentru ca facebook le spune, ci pentru ca ești important pentru ei. Și poate că nici nu e cine știe ce mare lucru, nu ești tipul petrecăreț pentru care orice zi de naștere e o nouă renaștere, celebrată cu fast și tam-tam.
Te apucă melancolia, faci un rezumat în minte…retrospectiva vieții tale de până atunci. Și se desfășoară în mintea ta tot filmul ăla al cărui scenariu l-ai scris singur. 26. Zâmbești și oftezi. Nu e că te simți urmărit de timp. Doar că simți cumva că ai fi putut face mai mult poate, uneori. Pentru tine, pentru cei dragi. Dar uite ca nimeni nu te învață să trăiești frumos și corect, trebuie să înveți singur și să dezlegi misterul din mers. Nu te înscrie nimeni la școala vieții. Inevitabil, te mai împiedici, cazi, dar te ridici, te scuturi de praf și mergi mai departe. Nu te uiți înapoi, așa te-au învățat, să îți urmezi drumul no matter what. Și uite că într-o zi ca asta se întamplă, pe balconul tău însorit, între un capuccino și două pătrățele de ciocolată, sa tragi cu ochiul și înapoi. Și te lovește. Îți dai seama unde ai greșit, unde ai fi putut lua decizii mai bune, unde ai lasat părți din tine pe care nu le vei mai primi înapoi…nu-ți pare rău, de ce sa regreți lucrurile care te-au facut cine ești? Nu le regreți, doar le cerți un pic, părintește. Ți-e dor de persoane pentru care nu ai contat cum credeai, dar tu continui să le duci lipsa, ți-e dor de tine în momentele tale luminoase, ți-e dor de vremurile alea când credeai că le știi pe toate și nu-ți puneai întrebări prea multe și totuși primeai răspunsuri…ți-e dor de inocența copilăriei abandonate mult prea devreme, ți-e dor…să râzi cu poftă în compania unor străini nebuni și frumoși și să nu-ți pese de nimic.
Eh, cu toții avem momente de astea….și rămâi optimist totuși, îti ștergi lacrima și zâmbești din nou. Cine n-o face din cand în când, când nimeni nu vede?…
26. De ani. Atât mi-a luat să înțeleg că fericirea vine din interior. Că de tine depinde cât și cum zâmbești. Că viața îți scoate în cale tot ce trebuie pentru a deveni cine ești, trebuie doar să spui ce vrei și cât ești dispus să plătești pentru asta. Dacă ai curajul să lupți, vei trece peste toate obstacolele. Au fost puse acolo ca să-ți demonstreze că a meritat, că ai muncit pentru ce ți-ai dorit și că nu trebuie să-ți fie frică de nimic când visezi.
26 de ani. Atât mi-au trebuit să învăt că nu trebuie să ai asteptari de la nimeni, cu atât mai mult de la cei la care ții. Ai făcut-o și tu, fără să-ți dai seama, poate.Ai greșit. Mai devreme sau mai târziu cu toții greșim. Poate chiar în momentele cheie, atunci când ar trebui să fim mai conștienti ca niciodată. Dar se întâmplă. Si cu cât mai multe așteptari ai, cu atât mai greu îți va fi să ai încredere în oameni. Și să-i iubești așa cum sunt. În ciuda greșelilor, în ciuda tăcerilor, în ciuda tuturor imperfecțiunilor.
Poate ai avut și tu darul de a invita în viața ta tocmai pe aceia pentru care nu ai însemnat nimic, deși tu le-ai facut loc în inima ta și le-ai daruit bucățica aia de suflet însemnată cu numele lor…Cine n-a făcut-o? Dar tu continui să dăruiești în ciuda tuturor celor care au plecat, care au trădat…care au uitat. Mereu păstrezi o pagina albă care așteaptă să fie scrisă…îți spui că trebuie să le acorzi o șansă să îți demonstreze că nu a fost în van să iubești oameni care nu te-au iubit înapoi. La urma urmelor, nu ceri înapoi ce ai dăruit, ai făcut-o pentru că așa ai simțit…chiar dacă doare. Eh! Și atunci îți spui că stelele strălucesc doar în întuneric, cum te-au învatat bunicii, așa a fost făcută lumea asta, din contraste. Dacă închizi ușa și fix atunci apare persoana pe care ai așteptat-o și căutat-o atâta vreme? Așa că lași ușa deschisă, și pui și un covoraș cu „welcome”. Faci curățenie, lucrurile vechi merg în pod, în cutii, le aranjezi frumos, ca pe fotografii în alb și negru de demult în albumul care aștepta cuminte să fie completat. Și aștepți. Din nou. Așa facem toți. Închizi frumos capitolul, tragi linie și te gândești la ce titlu va purta următorul capitol. O nebunie. (P.A.)

M-am regăsit printre unele rânduri…Îți mulțumesc pentru acest mic fragment din gândurile tale.
Iar eu…nu o să mă opresc niciodată din învățat, pentru că viața nu se oprește din dat lecții. Așa ar trebui să facem toți în speranța unei lumi mai bune…așa cum ne-o dorim.
Viața este o lecție. Tu ce ai învățat până acum?